Rivista di Florence Foster Jenkins: 'Un ritrattu toccante di l'autoillusione è a devozione'

Rivista di Florence Foster Jenkins: 'Un ritrattu toccante di l'autoillusione è a devozione'

Chì Filmu Per Vede?
 

Meryl Streep torna a so magia cum'è una ricca diva aspirante chì ùn lasciarà micca una semplice mancanza di talentu trà ella è u so sognu di cantà à Carnegie Hall.





★★★★★

Interrogatu nantu à e so influenze musicali, David Bowie citava Florence Foster Jenkins, a ricca sucietà di Manhattan chì, malgradu avè una voce veramente terribile, hà finanziatu una carriera d'opera chì si concluse cù un cuncertu disgraziatu à Carnegie Hall in u 1944. unu di i prugrammi più richiesti da l'archivi di quellu prestigiosu locu hè per u so recital criticamente criticatu.



Avà, dopu à un cuntu fictionalizatu in 2015 Flick francese Marguerite, a storia di Jenkins hè stata trasfurmata in un altru veiculu di stella maravigliosa per a sublime Meryl Streep.

Sfurzatu da Hugh Grant in a prima forma di u so maritu attentu, una performance captivante da Simon Helberg di The Big Bang cum'è u so pianista mortificatu, è una direzzione agile attraente da Stephen Frears chì stende cunvincente a linea sottile trà cumedia è tragedia, stu biopic avvincente hè un Enormemente divertente, cumpassione è in ultimamente un ritrattu piuttostu toccante di l'autoillusione è a devozione.

reddit caratteri imaginarii

Un significativu patronu di l'arti in New York durante a Siconda Guerra Munniali, Florence hà furnitu strumenti musicali per i zitelli svantaghji è istituì u Verdi Club induve hà pruduttu, direttu è interpretatu in tacky tableaux vivants per membri selettivi di l'alta società. Ma hà sempre vulutu cantà l'opera, è, malgradu a so surdità di u tonu è a so mancanza distinta di talentu, hà pigliatu l'aria di Mozart è Strauss assai oltre e capacità di a maiò parte di a ghjente.



Hè questa utopia di demimonde insulata chì u sceneggiatore Nicholas Martin (face u so debut in un film dopu una carriera prolifica in u dramma televisiu) evoca sapientemente cù una precisa precisione. Quì avemu un mondu privilegiatu induve l'amichi raffinati si ricusanu di esse onesti per via di l'esiliu di u circondu internu, induve u maritu di Firenze, St Clair Bayfield (Grant) vive apertamente cù a so padrona (Rebecca Ferguson) - u mutivu perchè furnisce unu i mumenti più affetti di u filmu - è induve u so accompagnatore frescu di u cunservatoriu Cosme McMoon (Helberg) mori di vergogna ogni volta chì si presenta.

Tuttavia, Florence crede abbastanza di l'elogi debuli da i so cumpagni di cultura per pensà chì hè ora di fà u so debut in Carnegie Hall, dopu avè vistu l'idolu soprano Lily Pons spettatori d'entrata. Hè a mossa d'altu prufilu chì Bayfield hà temutu. Cumu prutegerà Florence una volta chì ella esce da a so bolla di fantasia per affruntà un veru publicu è tutti quelli critichi di ghjurnali chì anu sospettatu longu un travagliu di neve di l'Imperatore New Clothes ?

À la fois degne, édifiante et révélatrice, ce regard captivant à la curiosité de la coloration est un superbe portrait d'une bienfaitrice qui s'attache à un songe impossible jusqu'à ce que la crue réalité s'intruise. In e mani ispirate di Streep, Florence ùn diventa mai a figura attesa di divertimentu, ma una diva in attesa chì e so aspirazioni inaccessibili capiscenu cumplettamente. È si pò solu imaginà quantu coaching a Mamma Mia ! stella avia bisognu di pudè cantà male ! A purezza di Streep in fronte à e limitazioni vocali di Florence è a so mancanza cumpleta di cinism versu u caratteru sò assai relatabili è totalmente charming. Idda dà pignancy à cumu a vera Firenze riassumava a so vita: A ghjente pò dì chì ùn possu micca cantà, ma nimu pò dì chì ùn aghju micca cantatu.



Ugualmente attraente hè Hugh Grant chì dà una di e so megliu interpretazioni cum'è l'attore di jambon di Florence, diventatu cumpagnu dedicatu, chì a prutegge da qualcosa sconvolgente. U so pianu di cumprà tutti i ghjurnali chì cuntenenu recensioni di u so cuncertu di Carnegie imparte sottili l'ingenuità propria di Bayfield in fronte di a so adorazione abject. A so furtuna quandu hè datu una chance da questa donna eccentrica, Grant impregna Bayfield di una gentilezza innata à a quale rispondi calorosamente. E mentri a so storia d'amore pò esse micca di u tipu più simplice, Grant rende chjaru perchè Bayfield illumina a so vita.

Intantu, Helberg rispecchia di sicuru u viaghju chì u scrittore è u direttore volenu chì l'audienza piglia. U so viaghju luminoso, ventu (è campu) da ottene u travagliu cù Florence, capisce chì hè un calice avvelenatu, ma cuntinueghja senza priscinniri per l'imbarazzamentu prufessiunale à a lealtà senza speranza hè puntuale, è Helberg più di tene u so propiu contr'à u doppiu di a putenza. attu di Streep è Grant.

Impulsendu brillantemente l'aspetti classici di un biopic di costume è equilibrendu u pathos ben guadagnatu cù l'umore ironicu, Frears colpisce ghjustu u tonu ghjustu, senza mai chjappà una nota falsa in questu irresistibilmente vincente. Ùn vi stupite micca quandu i premii chjappà nantu à stu terribili tributu à l'amore di a vita, l'amore di a musica è cumu l'autopercepzione di i dui pò vince durante a cortina finale. O s'ellu ùn riesci micca à ghjunghje sin'à i crediti finali senza sparghje una lacrima.

Florence Foster Jenkins esce in cinema u venneri 6 di maghju